Generalitati
Articulatia umarului (gleno-humerala sau scapulo-humerala) este formata de capul humeral si scapula (omoplat). Acestea se articuleaza in cavitatea articulara iar intre ele, acoperindu-le, se afla cartilaj hialin, cu rolul de a amortiza socurile si a reduce frictiunea.
Este o articulatie acoperita ca un manson de catre capsula articulara, care este tapetata la interior de o membrana fina, numita sinoviala, ce produce o cantitate mica de lichid sinovial, clar, uleios, cu rol lubrifiant. De asemenea, este o articulatie sferoida, in care capul humerusului, avand o suprafata sferica, se articuleaza cu cavitatea concava a scapulei, numita cavitate sau fosa glenoida (glena).
In afara de capsula articulara, in cadrul articulatiei se mai regasesc, asigurand stabilitatea acesteia, ligamente (benzi fibroase de tesut), precum si un inel de cartilaj fibros, fixat pe glena, numit labrum.
Simptome
Artroza umarului este o boala cronica degenerativa a articulatiei, in care se produce treptat distrugerea cartilajului articular precum si a suprafetelor articulare ale oaselor din componenta acesteia si afectarea structurilor locale.
Distrugerea cartilajului articular face ca suprafetele osoase sa vina in contact direct, producand durere cu caracter mecanic (la mobilizare). In timp, acestea se deformeaza si apar depuneri de os numite osteofite, chisturi sau geode (pierderi de substanta). Articulatia isi pierde progresiv mobilitatea iar durerea devine permanenta (inclusiv nocturna). Durerea poate aparea in spatele sau varful umarului cu iradiere spre gat sau brat, find acuta la efort si schimbarile de vreme si insotita de inflamatie locala. Pacientul poate percepe cracmente la mobilizare. In stadiile tardive apar si deformarea articulatiei si atrofie musculara, mobilitatea umarului scazand pana la blocarea sa aproape completa (“umar inghetat”).
Artroza umarului poate fi fie primara, aparuta cu inaintarea in varsta (> 50 ani) pe un umar normal (existand anumiti factori precum sexul feminin, obezitatea, suprasolicitarea repetata sau hipermobilitatea articulara ce pot grabi debutul sau evolutia), fie secundara, pe fondul unor traumatisme (fracturi, luxatii traumatice), tulburari circulatorii (ducand la necroza avasculara), boli congenitale sau aparute in copilarie, infectioase (artrita), metabolice (guta, hemocromatoza), endocrine (diabet zaharat, hiper / hipotiroidism), autoimune (artrita reumatoida) etc.
Diagnosticarea artrozei de umar se face clinic (urmarind acuzele pacientului si evaluarea mobilitatii umarului) si imagistic (radiologic de electie, cu sau fara completare echografica / CT / IRM).
Tratament
In stadiile incipiente ale artrozei de umar, conduita terapeutica este una conservatoare, ce urmareste actiunea asupra factorilor de risc, precum si reducerea durerii si tonifierea musculaturii, prin tratament simptomatic medicamentos antialgic si antiinflamator si fizio / kinetoterapie.
De asemenea, exista si interventii non-invazive (infiltratii cu substante vascoelastice sau corticosteroizi) sau chirurgicale minim-invazive (artroscopie), adjuvante ale tratamentului conservator.
Scopul tratamentului conservator este acela de a incetini evolutia bolii si implicit a intarzia cat mai mult posibil tratamentul chirurgical protetic, singurul curativ, ce consta in inlocuirea completa a articulatiei umarului cu o proteza, procedeu numit artroplastie totala sau endoprotezare. Lipsind o presiune constanta permanenta asupra articulatiei (precum greutatea corporala), artroplastia totala de umar este mult mai rara decat cea de genunchi sau sold.
Ca si optiune de ultima electie, protezarea umarului consta in inlocuirea glenei si a capului humeral (care este taiat si extras) cu componente metalice (cupa glenoidala si coada humerala + cap), intre care se afla un insert din diverse materiale (ex. polietilena), ce permite alunecarea suprafetelor. Suprafetele articulare sunt prelucrate pentru a permite atasarea acestor componente. Protezarea se indica atunci cand durerea afecteaza calitatea vietii pacientului, fiind permanenta, refractara la medicatie si afectand activitatile zilnice, cand limitarea mobilitatiii umarului este importanta, iar celelalte metode de tratament au esuat sau nu mai dau rezultate.
In cazul in care este afectata doar suprafata articulara a humerusului iar glena este intacta se poate opta si pentru hemiartoplastie (in care se inlocuieste doar capul humeral cu componenta humerala), sau resurfacing (inlocuirea capului humeral utilizand in locul componentei humerale o hemisfera metalica cu pinten de ancorare – de obicei la pacienti tineri / fara fracturi recente locale).
Tipuri de implanturi
Protezele de umar pot fi, ca si mijloc de fixare, cimentate sau necimentate (“pressfit”).
In cazul protezelor cimentate, componentele se fixeaza la introducere folosindu-se un ciment osos special (rasina sintetica), preparat intraoperator. Protezele de tip cimentat asigura o fixare rapida si solida in os si se utilizeaza de obicei in situatiile in care nu se preteaza utilizarea unei proteze necimentate (status biologic prost al pacientului, varsta inaintata si comorbiditati importante, osteoporoza marcata etc). Avantajul principal al protezelor cimentate este acela ca permit o fixare osoasa mult mai buna la pacientii osteoporotici, iar dezavantajul este acela ca, in cazul necesitatii unei revizii a protezei, componentele sunt mult mai dificil de extras, interventia fiind mai indelungata si complexa.
Protezele de tip necimentat se bazeaza pe integrare osoasa, avand o suprafata ce permite cresterea osului pe componente, formandu-se interdigitatii osoase ce asigura fixarea acestora. Avantajul protezelor necimentate este acela ca o eventuala revizie este mult mai facila si rapida, fiind necesara doar extragerea si inlocuirea componentelor, iar dezavantajul principal este acela ca este necesara o calitate buna a osului si posibilitatea unei fixari adecvate a componentelor pentru implantare.
Postoperator este necesara o perioada de 6-8 saptamani, care sa permita refacerea tesuturilor moi, timp in care pacientului ii sunt restrictionate ridicarea sau purtarea greutatilor si efectuarea de exercitii de forta sau rezistenta ce implica umarul operat.
Supravietuirea implanturilor
Durata de viata a unei proteze de umar depinde de mai multi factori, cea medie fiind de 15-20 de ani. Se poate observa astfel, corelat cu facilitatea unei revizii, de ce in cazul pacientilor tineri se prefera unde este posibil utilizarea unei proteze de tip necimentat. Componentele protezei se uzeaza lent, dar ireversibil. In cazul unui pacient tanar si activ, de exemplu, proteza se va deteriora mai rapid decat in cazul unui pacient mai in varsta, cu activitate moderata, solicitarea protezei prin activitate fizica fiind, de obicei, mai mare.
Complicatiile artroplastiei de umar
Complicatiile artroplastiei de umar pot fi intraoperatorii sau postoperatorii.
Interventia de endoprotezare a umarului nu implica o sangerare la fel de importanta de la nivelul muschilor si osoasa precum cea de sold de exemplu, insa poate aparea o anemie posthemoragica acuta si este necesar sa existe un stoc de sange al pacientului, de rezerva, asigurat de donatori, cu care acesta sa intre in interventie. De asemenea, in articulatie si tesuturile din jur se poate acumula sange postoperator, ducand la formarea unui hematom local, ce poate necesita chiar evacuare. Pentru a preveni formarea unui hematom, pacientilor li se aplica, la finalul interventiei, tuburi de dren, pentru a colecta sangele acumulat, care se scot de obicei la 2-3 zile postoperator, cand sangerarea locala devine minima. De asemenea, este comun ca postoperator sa apara echimoza locala.
Intraoperator, sangerarile masive cu lezarea unor vase importante sunt o complicatie rara, insa ea poate exista. De asemenea, o fragilitate crescuta osoasa poate duce la aparitia unei fracturi la introducerea componentelor, implicand modificarea tehnicii chirurgicale si a conduitei postoperatorii. Se mai pot produce extrem de rar lezarea unui nerv din proximitatea articulatiei, cu aparitia unei paralizii ce de obicei regreseaza spontan in decurs de cateva luni postoperator, sau diverse embolii care sa determine prin migrare complicatii respiratorii, neurologice sau cardiace. Contaminarea intraoperatorie a protezei si aparitia unei infectii este, de asemenea, posibila, insa riscul este foarte mic, de 1-3%. Daca aceasta survine insa, este necesara tratarea acesteia si scoaterea protezei, putand exista multiple interventii ulterioare.
Postoperator, pe langa anemie si hematom, pot aparea luxatia protezei, in urma unor gesturi neadecvate ale pacientului, in special in primele luni, fiind important sa se evite anumite miscari in aceasta perioada, in care se produce si refacerea musculaturii locale. Necroza cutanata locala sau dehiscenta (neinchiderea) plagii sunt alte complicatii ce pot aparea postoperator, necesitand masuri precum reluarea suturii si debridare locala sau chiar plastie cutanata, putand duce inclusiv la infectarea protezei. Aceasta infectare se poate produce si tardiv postoperator de la nivelul altui focar infectios existent, pe cale sangvina. Pierderea fixarii protezei (dezancorarea din os / decimentarea) este, de asemenea, o complicatie posibila, necesitand revizia acesteia. De asemenea, pot aparea in timp osificari periprotetice, care sa limiteze mobilitatea articulara.
Recuperarea postoperatorie
Dupa interventia de endoprotezare, pacientii vor fi monitorizati in cadrul sectiei de terapie intensiva o perioada scurta, iar daca evolutia este favorabila vor reveni la salon, unde vor incepe recuperarea medicala, asistati de catre personal specializat. De asemenea, pacientii vor purta, dupa caz, o orteza sau un suport tip sling la nivelul umarului. Perioada de spitalizare medie este de 5 zile. Se vor continua in serviciu specializat exercitiile de recuperare. Revenirea la control se va face la 3 saptamani postoperator, cand se vor scoate si firele de sutura, apoi la 6 saptamani, 3 luni, 6 luni si anual.